Catolicii celebrează Paștele. Pastorala de Paşti a PS Florentin

Peste 1.000.000 de Catolici din România celebrează în acest sfârșit de săptămână sărbatoarea Învierii Domnului. La Cluj-Napoca PS Florentin Crihălmeanu vorbește în pastorala sa despre Viaţa consacrată – dar pentru oameni

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop al Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla,
la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a
Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul şi mila Atotputernicului Dumnezeu, prin graţia Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate şi iubiţilor credincioşi greco-catolici împreună rugători, precum şi tuturor credincioşilor creştini, arhierească binecuvântare şi creştineasca salutare: «HRISTOS A ÎNVIAT!»

Mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului nostru Isus Hristos ne invită să îmbrăcăm din nou cu bucurie haina strălucitoare a harului primit prin Botez. Să ne reamintim că am primit marele Dar al Vieţii prin moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu, Isus Hristos, care, în deplină ascultare faţă de voinţa Tatălui, şi-a consacrat întreaga viaţă slujirii planului Său. El a îmbrăcat haina păcatelor şi a morţii noastre pentru a ne îmbrăca pe noi în haina Învierii Sale, aşa cum scria Sf. Pavel romanilor: «am fost înmormântaţi împreună cu El prin botez în moartea Lui pentru ca, după cum Hristos a Înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă» (cf. Rom 6,4).

Iubiţi credincioşi, continuând meditaţiile din Anul Vieţii Consacrate, să ne reamintim că suntem cu toţii persoane consacrate prin taina Sf. Botez. De aceea, pentru fiecare dintre noi, sărbătoarea Învierii Domnului este şi rămâne centrul şi fundamentul credinţei noastre creştine.

Înainte de patima Sa, Isus ceruse apostolilor să privegheze împreună cu El în rugăciune, dar găsindu-i adormiţi, îi întreabă: «De ce dormiţi? Treziţi-vă (Înviaţi!) şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!» (cf. Lc 22,46). Isus ne invită şi pe noi, astăzi, să ne trezim din somnul vieţii de rutină, să înţelegem importanţa vieţii de rugăciune şi să trăim în comuniune cu El, după voinţa Tatălui.

Aceasta este şi invitaţia pe care Sf. Părinte o adresează în acest an persoanelor consacrate: «Treziţi lumea şi luminaţi-o cu mărturia voastră profetică!».

Vă propun în continuare câteva scurte meditaţii asupra misterelor Patimii, Învierii şi Înălţării Domnului pentru ca, împreună cu îngerii, cunoscătorii şi însoţitorii tainici ai Fiului lui Dumnezeu, să putem pătrunde mai adânc în tainele vieţii noastre de credinţă şi, primind cu bucurie lumina Învierii lui Hristos în sufletele noastre, să o răspândim în lume.

1. Agonia din Grădina Ghetsemani
«Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă» (cf. Lc 22,42)

Înainte de patima şi moartea Sa răscumpărătoare, Isus petrece noaptea împreună cu apostolii. Este momentul Cinei de taină, în care Isus întemeiază Sf. Euharistie, sacramentul prezenţei Sale în mijlocul credincioşilor Săi, precum şi Sacramentul Sf. Slujirii, Taina Ordinului sacru. Astfel, prin persoanele consacrate slujirii Lui, misterul prezenţei Sale tainice va fi perpetuat şi celebrat de-a lungul timpului.

Apoi, Isus împreună cu apostolii se retrag la locul obişnuit de rugăciune pe Muntele Măslinilor, în Grădina Ghetsemani. Este locul numit al «presei de ulei» în care rodul măslinului era sfărâmat, stors, pentru a obţine uleiul preţios, hrănitor, vindecător şi dătător de viaţă.

Grădina Ghetsemani, este locul în care Fiul lui Dumnezeu va accepta să fie zdrobit, sfărâmat prin patima şi moartea Sa, pentru a putea dărui tuturor vindecarea de păcat şi Spiritul dătător de viaţă. Începe cea mai lungă noapte a vieţii Mântuitorului, noaptea agoniei, a singurătăţii, a domniei împăratului lumii acesteia. Este «ora» prevestită de Isus, în care va pătrunde în noaptea păcatelor noastre, dar nu pentru a rămâne în întunericul lor, ci pentru ca, prin moartea Lui, să o transforme într-o nouă zi, Ziua răsăritului fără de apus.

Isus îi alege pe cei trei apostoli, Petru, Iacob şi Ioan, care fuseseră martori la momentul revelării strălucirii divinităţii Fiului Omului pe Tabor, chemându-i să I se alăture în momentul dezvăluirii slăbiciunii umanităţii Fiului lui Dumnezeu în Ghetsemani.

«Întristat este sufletul Meu până la moarte», le spune Isus cerându-le: «rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine» (cf. Mt 26,38). Isus trăieşte drama întristării, a singurătăţii umane, asemănătoare celei trăite de omul păcătos. De obicei, pentru rugăciunea de noapte Isus se retrăgea singur, fără teamă, în locuri pustii. Acum însă, pătruns de mâhnire şi tulburare, sufletul Său se pregăteşte pentru cel mai important moment de rugăciune al vieţii Sale. De aceea, Isus doreşte să fie însoţit în rugăciunea Sa, să fie susţinut şi sprijinit. Le cere apostolilor aleşi să rămână alături de El, treji, în rugăciune, pentru «a nu intra în ispită» (cf. Lc 22,40), căci şi apostolii, în aceeaşi noapte, vor avea de trecut prin marea încercare a singurătăţii, a fricii şi a tulburării, a «nopţii credinţei».

Depărtându-se de ei, Isus, îndurerat, cade cu faţa la pământ în rugăciune (cf. Mt 26,39). Este mâhnirea Omului care îşi recunoaşte micimea în faţa hotarului morţii, dar şi a Fiului care simte apăsarea, dificultatea de a împlini voinţa Tatălui.

«Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!» (cf. Mt 26,39), este rugăciunea pe care o face Isus apelând, printr-un strigăt de iubire, la Unicul Izvor al vieţii, care este Tatăl Creator. Fiul Omului a cunoscut tulburarea şi mâhnirea în faţa morţii violente, a morţii nedrepte, gustând din plin repulsia faţă de trupul apăsat de păcat şi de frica morţii, dar păstrând în acelaşi timp, conştiinţa nevinovăţiei şi a divinităţii Sale.

«Dar nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti», continuă rugăciunea lui Isus dezvăluind acea luptă interioară care se dă acum, pe viaţă şi pe moarte, între voinţa umană şi cea divină, între simţirea umană şi raţiunea spirituală, divină. Isus va lua decizia finală, de a muri pentru păcatul oamenilor, pentru ca, înviind, să poată anula puterea morţii şi să devină Izvor de viaţă pentru fraţii Săi.

Timp de o oră (cf. Mt 26,40), Isus se roagă cu intensitate maximă, trăind o adevărată agonie, un chin, un zbucium interior, ca ultimă luptă împotriva morţii. Acolo este moartea definitivă a Eu-lui voinţei umane, care permite deschiderea totală spre acceptarea voinţei Tatălui.

«Un înger din cer s-a arătat Lui şi Îl întărea», ne spune Evanghelistul Luca (cf. Lc 22,43). În ceasul încercării, Milostivul Tată oferă ajutorul Său şi consolarea Sa prin mesagerul îngeresc, tocmai pentru a arăta că, deşi nu va împlini rugăciunea Fiului Său, rămâne alături de El în suferinţa Sa.

Momentul rugăciunii lui Isus ne învaţă să nu ne ascundem slăbiciunea în faţa Tatălui, ci să I-o dezvăluim cu smerenie şi sinceritate, pentru că Tatăl nu ne lasă niciodată singuri când îl chemăm în ajutor. Atunci, vom deveni puternici, aşa cum scria Sf. Pavel «când sunt slab, atunci sunt puternic», pentru că tocmai în slăbiciunea umană se poate manifesta deplin puterea Domnului (cf. 2Cor 12,9.10).

În timp ce Isus se ruga cutremurat în faţa morţii, aceia care fuseseră aleşi să-L susţină, în loc să persevereze în rugăciune, abandonează lupta interioară, cad pradă oboselii şi întristării. Ca urmare, ucenicii rămân departe de profunzimea momentului şi de dramatismul luptei interioare pe care Isus o trăia în rugăciune.

Isus se roagă a doua oară şi apoi a treia oară spunând «Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu îl beau, facă-se voia Ta» (cf. Mt 26,42). Dacă la prima rugăciune Isus exprimase ceea ce simţea, ca om, rugându-se să treacă paharul suferinţei de la El, acum, fiind convins că acesta este planul divin, cererea Lui se transformă într-o rugăciune de acceptare a voinţei Tatălui.

Isus se întoarce din nou la apostoli şi îi găseşte dormind chiar şi după a doua şi a treia rugăciune, deşi îi chemase acolo pentru a-i fi «îngeri consolatori» în agonia Sa. El se adresează alternativ Tatălui şi oamenilor (ucenicilor Săi), dar Tatăl nu îi răspunde, iar apostolii adorm întristaţi (cf. Lc 22,45). Fiul lui Dumnezeu şi în acelaşi timp Fiul Omului caută un răspuns suferinţei Sale şi la Dumnezeu şi la oameni, trăind mâhnirea celui abandonat de Tatăl şi părăsit de oameni. Îi rămâne doar iubirea, care se înalţă cu încredere spre Tatăl nevăzut, izbucnind ca un strigăt de ajutor din întunericul lumii, în cea mai frumoasă rugăciune: «Părintele meu, facă-se voia Ta!». Apoi, după acest timp intens de rugăciune, când decizia a fost luată, Isus prinde din nou putere, îi trezeşte pe apostoli din adormirea lor, mustrându-i: «De ce dormiţi? Sculaţi-vă şi vă rugaţi să nu intraţi în ispită!» (cf. Lc 22,46). De fapt, Isus le spune: «Înviaţi şi vă rugaţi!» adică nu vă lăsaţi pradă întristării, suferinţei, morţii păcatului, ci treziţi-vă la viaţa de credinţă, treziţi-vă pentru a cere ajutorul Tatălui nevăzut, căci El este mereu alături de voi.

Sub privirile contemplative ale cetelor îngereşti care au însoţit mereu Cuvântul Întrupat în misiunea slujirii Sale, Isus se îndreaptă spre cutremurătorul moment al Crucii fără a fi ajutat în vreun fel de mulţimile cereşti, tocmai pentru că, acolo în Ghetsemani, şi-a asumat pe deplin Patima Răscumpărătoare.

Înainte de ultima cină, Isus le spusese apostolilor Săi: «a sosit ora ca Fiul Omului să fie preaslăvit (…) şi ce voi zice? Părinte izbăveşte-mă de ora aceasta. Dar pentru aceasta am venit în ora aceasta» (cf. Io 12,23.27). Atunci când ucenicii îi vor sări în apărare cu spada, Isus le va reaminti că are mereu alături de El legiunile angelice şi, la cererea Lui, Tatăl ar fi putut trimite în ajutor «peste douăsprezece legiuni de îngeri» (cf. Mt 26,53-54), dar Planul lui Dumnezeu este deja scris şi trebuie împlinit, de aceea Isus îi întreabă: «cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie?» (cf. Mt 26,54).

Apoi, Isus va fi arestat şi se va lăsa purtat de mâinile oamenilor pe drumul Crucii, spre Calvar, pentru ca acolo, de la înălţimea Crucii, cu braţele întinse, să poată revărsa iubirea Sa divină asupra întregii lumi, printr-o îmbrăţişare mântuitoare.

Agonia din Ghetsemani ne învaţă cât de importantă este rugăciunea făcută cu smerenie, încredere şi perseverenţă, tocmai în momentele de suferinţă, de tulburare, de întuneric spiritual, fără a cădea pradă ispitei descurajării, întristării sau disperării, ci rostind acea frumoasă rugăciune a agoniei lui Isus: «Părinte, facă-se voia Ta!».

Trebuie să avem încredere că, în ceasul încercării, Dumnezeu oferă şi harul şi ajutorul îngerului consolator nevăzut, căruia putem, de asemenea, să ne rugăm. Să respectăm cu perseverenţă angajamentele luate în faţa lui Dumnezeu, ca persoane consacrate, şi să nu uităm că avem misiunea de a deveni şi noi «îngeri consolatori» pentru atâţia fraţi care au nevoie de ajutor, de sprijin, de încurajare în suferinţe, necazuri, lipsuri, întristare. Sunt atâţia semeni ai noştri care caută un «înger consolator» uman.

Vă invit să ne întrebăm:

Care sunt caracteristicile rugăciunii lui Isus în Grădina Ghetsemani?
Cum procedez în situaţii dificile? Cum mă rog? Cui mă adresez?
Cum discern voinţa Tatălui în viaţa mea?

2. Maria şi Ioan sub Cruce
«Iată fiul tău! (…) Iată mama ta!» (cf. Io 19, 26.27)

În momentul culminant al morţii răscumpărătoare pe Cruce, Cuvântul Întrupat avea alături de El nevăzutele cete îngereşti, consacrate slujirii Lui, dar şi acele persoane care au ales în mod liber să-L urmeze şi să se consacre slujirii Lui. Dintre toţi ai Săi, sub Cruce au rămas doar mama Lui, câteva femei pioase şi ucenicul iubit.

După ce voinţa Tatălui a fost acceptată, iar Patimile au fost îndurate fără împotrivire, acum Isus rosteşte ultimele cuvinte. El oferă iertarea celor care încă îl batjocoreau, promisiunea Raiului tâlharului convertit şi, treptat, se detaşează de tot ce avea. Hainele Sale sunt lăsate în mâinile soldaţilor, ucenicul iubit este încredinţat mamei Sale, iar Maria, mama Sa iubită, este încredinţată ucenicului.

La Întruparea Sa, Cuvântul divin, îmbrăcase haina slujirii umane, devenind Slujitorul Domnului, Alesul Tatălui (cf. Is 42,1), consacrat răscumpărării oamenilor. El îşi oferă acum sufletul în mâinile Tatălui, în sărăcie deplină, fără a poseda vreun obiect material, în curăţie deplină, desprins de orice ataşament uman şi în deplină ascultare, renunţând chiar şi la propria voinţă, pentru a bea paharul suferinţei până la sfârşit, smerindu-Se pe Sine, «ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moartea pe Cruce» (cf. Fil 2,8). După ce totul a fost împlinit, Fiul eliberat de orice ataşament material sau uman, în deplină sărăcie, aşa cum venise pe lume, în peştera din Bethleem, dar cu bucuria misiunii împlinite, va putea rosti: «săvârşitu-s-a!» (cf. Io 19,30). Ultimul cuvânt al lui Isus, în Evanghelia după Ioan, nu este un strigăt de disperare, de abandon sau rugăciune, aşa cum citim la Matei sau Marcu, ci este vestea bună a victoriei finale, a eliberării definitive, «totul a fost împlinit», slujirea încredinţată a fost dusă la bun sfârşit.

Apostolul Ioan scrie că acolo, pe Golgota, «stăteau sub Crucea lui Isus» (cf. Io 19, 25), un grup de persoane care au rămas fidele iubirii Lui. Dar care era rolul acestor persoane atunci când nu se mai putea face nimic şi totul se îndrepta inevitabil spre moartea Celui răstignit? Această atitudine contemplativă este dovada iubirii şi a milostivirii care, atunci când nu mai poate face nimic, se transformă în compătimire, aceea comuniune cu cel iubit care suferă, încercând prin împărtăşire, alinarea durerii lui. Din milostivirea lui Dumnezeu pentru omul căzut în păcat se naşte jertfa răscumpărătoare a Crucii, iar din milostivirea acestor persoane consacrate iubirii Celui Răstignit se naşte omul cel nou care primeşte darul răscumpărării din păcat.

Maria, imaginea persoanei consacrate, în care se regăseşte atât fecioria, cât şi maternitatea, slujirea lui Dumnezeu, dar şi slujirea în viaţa de familie, devine, acolo, sub Cruce, persoana în care se întâlneşte vechiul popor a lui Dumnezeu (Israel) cu noul popor a lui Dumnezeu (Biserica). Este începutul unei noi alianţe dintre Dumnezeu şi om. Astfel, Maria, mamă şi fecioară consacrată, devine femeia care generează un nou popor prin opera Fiului ei, este noua Evă, mama tuturor celor vii spiritual (cf. Gen 3,20), mama celor consacraţi slujirii Fiului (cf. S. Fausti).

În ultimele clipe ale vieţii Sale, Isus nu se închide în propria suferinţă, ci este preocupat de aceia care au rămas fideli iubirii Lui, şi care, după moartea Lui, se vor simţi singuri şi abandonaţi: mama Lui şi ucenicul cel iubit. Să remarcăm însă că în Evanghelia de la Ioan aceştia sunt numiţi, de fiecare dată, prin raportul pe care îl au cu Isus. Este un detaliu simbolic deoarece pe plan spiritual, raportul cu Isus este cel care defineşte cu adevărat persoana consacrată. Pentru Maria, relaţia mamă-Fiu, este o legătură fundamentală, atât pe plan uman, familial, cât şi pe plan spiritual, în virtutea consacrării lor slujirii lui Dumnezeu. Pentru Ioan, relaţia cu Isus, a început odată cu chemarea lui şi, apoi, în comuniune de trăire alături de Maestrul său, s-a dezvoltat o legătură particulară de iubire, de aici şi numele de «ucenicul cel iubit».

Maria şi Ioan au, fiecare dintre ei, o legătură spirituală strânsă cu Isus, dar acum, sub cruce, Isus doreşte să întemeieze un nou raport între ei, o nouă legătură spirituală, mamă-fiu şi fiu-mamă. De aceea, cu ultimele forţe, se adresează Mariei spunându-i: «Femeie, iată fiul tău!» (cf. Io 19,26) şi cerându-i mamei Lui să îl privească pe Ioan ca fiu al ei, în iubire, aşa cum El îl privise ca pe un frate al Său. Apoi, se adresează apostolului Ioan spunându-i: «Iată mama ta!» (cf. Io 19,27). Ucenicul iubit care reprezintă acum noul popor al lui Dumnezeu (Biserica), este chemat să privească spre Maria, femeia şi fecioara consacrată, ca la o mamă iubitoare, ocrotitoare şi mijlocitoare.

«Şi din ceasul acela ucenicul a primit-o întru ale sale», scrie însuşi ucenicul cel iubit (cf. Io 19,27). Astfel, în virtutea fidelităţii iubirii faţă de Isus, Maria este primită de Ioan «întru ale sale», ca fiind cea mai apropiată sufleteşte în viaţa lui de credinţă, de rugăciune şi de comunitate.

Aceştia, de acum înainte, prin cuvântul rostit de la înălţimea Crucii, vor rămâne împreună în aceeaşi consacrare, în aceeaşi comunitate, în unica familie a lui Hristos şi vor atrage la ei pe toţi cei aflaţi în relaţie de iubire cu El. Această nouă legătură de iubire, sigilată sub Cruce, împlineşte voinţa Tatălui şi rugăciunea Fiului, ca toţi să fie una, în iubire, pentru ca lumea să creadă (cf. Io 17,21).

Astfel, Maria şi Ioan reprezintă nucleul de fidelitate în iubire şi slujire în jurul căruia se va aduna noul popor al lui Dumnezeu. Aceştia, vor rămâne ca modele ale slujirii pentru toţi cei consacraţi prin Botez spre a trăi în aceeaşi credinţă, speranţă şi iubire, în familie sau în comunităţi consacrate.

Suntem invitaţi şi noi «să stăm» câteva clipe sub Crucea înconjurată de îngerii nevăzuţi şi de cei rămaşi credincioşi lui Isus şi să privim spre Cel Răstignit, să fim alături de Cel care a suferit pedeapsa păcatelor noastre, reamintindu-ne că prin Jertfa Crucii am primit numele de creştini. Chemarea adresată lui Ioan de a o primi pe Maria întru ale sale: «Iată mama ta!», este acum chemarea adresată nouă, să o primim ca mamă pe Maria în viaţa noastră de credinţă, să-i cerem mijlocirea şi ocrotirea în rugăciunile noastre zilnice, să-i aducem cinstire în sărbătorile dedicate ei şi să avem mereu un cult special faţă de aceea care este Preabinecuvântata Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, Mama Bisericii, hrănindu-ne din exemplul fidelităţii slujirii ei şi împărtăşindu-ne din iubirea ei maternă.

«Relaţia cu Preasfânta Fecioară Maria, pe care orice credincios, o întreţine datorită unirii sale cu Hristos, apare şi mai puternic în viaţa persoanelor consacrate şi are o importanţă fundamentală, atât pentru viaţa spirituală a oricărui suflet consacrat, cât şi pentru unitatea şi progresul întregii comunităţi» spunea Sf. Ioan Paul al II-lea (cf. V.C. 28).

Maria este exemplul sublim de consacrare desăvârşită, prin deplina apartenenţă la Dumnezeu şi prin dăruirea ei totală Lui. Viaţa Consacrată o consideră drept model de consacrare Tatălui, de unire cu Fiul şi docilitate faţă de Spiritul Sfânt (cf. V.C. 28).

Să ne întrebăm acum, în virtutea relaţiei pe care o avem noi cu Isus:

Care ar fi numele pe care El mi L-ar da?
Care este relaţia mea cu Preasfânta Fecioară Maria?
Cum cultiv virtutea compătimirii?

3. Îngeri la Înviere şi la Înălţare
«De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi?» (cf. Lc 24,5)
«De ce staţi privind spre cer?» (cf. Fapte 1,11)

Aşa cum am văzut, persoanele consacrate Cuvântului Întrupat, adică mulţimea de îngeri şi câţiva oameni, I-au rămas alături în momentul suprem al morţii pe Cruce. Cunoaştem din scrierile evanghelice ora patimilor şi a morţii lui Isus, modul în care a murit şi chiar ultimele cuvinte rostite de El. Despre momentul Învierii, însă, nu ştim nimic cu exactitate, nici ora, nici modalitatea, nici un cuvânt, pentru că nici o fiinţă omenească nu a fost de faţă la gloriosul eveniment. Doar cetele cereşti au putut contempla ceasul tainic în care lumina a izbucnit din întuneric, iar trupul glorificat animat de o forţă divină, a părăsit grota în care fusese aşezat. Tot îngerii au fost aceia care au înlăturat piatra mormântului pentru ca, arătând mormântul gol, să aducă oamenilor vestea cea bună şi să proclame pentru întâia oară victoria definitivă a Vieţii asupra morţii: «Nu este aici, a Înviat!» (cf. Lc 24,6).

Femeile pioase, păstrând neştirbită fidelitatea în slujire, doresc să desăvârşească ritualul funerar, să ungă trupul Celui mort prin răstignire. Iubirea dă curaj femeilor să depăşească temerile umane