O Europă afectată de criză și respingerea propriilor cetățeni, cam așa arată Uniunea Europeană (UE), la 20 de ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, care a instaurat euro. UE are nevoie de un nou plan mobilizator.
Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993, constituie un jalon major, în vasta istorie a contrucției europene și anume acela al creării monedei unice. Moneda unică reprezintă un simbol puternic și un salt calitativ în privința integrării. Tratatul rămâne celebru, mai ales pentru importanța criteriului în domeniul deficitelor publice și datoriei. Din păcate aceste limite nu au fost respectate de state precum Franța și Germania, la mijlocul anilor 2000.
În prezent, diferiți oameni politici și experți sunt de acord, să admită faptul că uniunea monetară era relativ prost concepută, din moment ce nu fusese însoțită de o uniune bugetară sau economică.
Daniel Gros, directorul Center for European Political Studies subliniază : „Nu exista nicio voinţă”. Acesta a făcut apel la o zicală pentru a ilustra situația creării monedei unice și anume că ,,generalii se pregătesc întotdeauna pentru războiul precedent”. El notează că liderii acelei vremi s-au concentrat asupra luptei împotriva inflaţiei şi deficitelor, fără să anticipeze vreo problemă cu băncile. Astfel, Tratatul de la Maastricht nu a pregătit Europa pentru „provocări majore la adresa stabilităţii sistenului financiar”.
Deasemenea Nicolas Veron, un cercetător al Institutului Bruegel a reamintit de faptul că mulți experți considerau deja în urmă cu 20 de ani, drept o ,,nebunie” să construiești o uniune monetară fără a avea deja o uniune bancară, economică și în plus politică.
Astfel, lucrurile au funcţionat până la izbucnirea crizei bancare, care s-a transformat rapid în criza datoriei şi a euro, după care s-a abătut asupra restului economiei.
Considerând-o ca pe o criză existențială, europenii au găsit răspunsuri ,,precipitate”, constată Jean-Dominique Giuliani, preşedintele Fundaţiei Schuman. După ce a fost nevoie de miliarde de euro pentru a colmata breşele şi a salva sistemul, UE a deschis o serie de şantiere, într-o încercare de a evita o nouă criză, şi anume consolidarea disciplinei bugetare şi lansarea unei uniuni bancare.
Dincolo de aceste deficiențe de concepție, Tratatul de la Maastricht rămâne o ,,ultimă dată când s-a stabilit un obiectiv important” în opinia lui Giuliani, sublinind faptul că de atunci nu a mai existat nimic în această direcție.
Uniunea Europeană s-a construit întotdeauna prin salturi, dar şi-a creat scopuri ambițioase. După al Doilea Război Mondial a fost pace în urma a două conflicte devastatoare, apoi a venit sfârşitul frontierelor pentru mărfuri şi cetăţeni în cadrul Pieţei Unice şi, în fine, moneda unică.
Uniunea Europeană a suferit extinderi ulterioare masive, constituind o forță de atracție în sine, propagând logica unui spațiu democratic și prosper. Ultimele extinderi s-au constituit către fostele țări comuniste, la mijlocul anilor 2000. Odată însă cu intensificarea eurofobiei, liderii europeni au început să folosească tot mai mult prudența, chiar replierea asupra egoismelor naționale.
Fostul preşedinte francez Valéry Giscard d’Estaing, aflat la originea euro cu Sistemul Monetar European, regretă amar faptul că Europa „nu mai are obiective” şi îi propune unul, şi anume „construirea în Europa a unei puteri economice comparabile” celor ale Statelor Unite şi China.
Giuliani mai precizează că este necesar ca UE să se doteze cu mijloacele de a rămâne ,,una dintre primele trei mari puteri mondiale” la orizontul lui 2050. Pentru asta este nevoie de o armonizare economică, cu accent pe domeniul fiscal și social, deci de o ambiție însoțită de o foaie de parcurs și de un calendar precis, a mai subliniat acesta.
Apărându-şi coerenţa acţiunii la conducerea Consiliului European, Herman Van Rompuy oferă asigurări că o Europă puternică poate exista doar pe baza unei „economii puternice”, cu „mai multă convergenţă economică în zona euro”. Este necesar ca „modelul social (european) să poată să fie durabil”, adaugă el.
Însă, în măsura în care integrarea se apropie de „centrul suveranităţii”, Véron insistă asupra problemei legitimităţii democratice, al cărei „deficit” a contribuit la subminarea încrederii cetăţenilor. După modelul lui Jean-Claude Trichet, fostul preşedinte al Băncii Centrale Europene (BCE), mulţi sunt convinşi că acest lucru implică cel puţin o „consolidare a puterilor Parlamentului European (PE)”, ales prin sufragiu universal direct. Deci, un nou tratat.
SURSA: MEDIAFAX
